Sfânta Împărtăşanie de seară..

Cea dintâi şi cea mai importantă caracteristică a Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite o reprezintă faptul că ea este o slujbă de seară. Dintr-un punct de vedere formal, aceasta este o slujbă a Sfintei Împărtăşanii ce urmează Vecerniei. La începutul dezvoltării sale era lipsită de solemnitatea pe care o are astăzi, aşa încât legătura sa cu slujba zilnică de seară era mai mult decât evidentă.

Prima problemă se referă, deci, la caracterul vesperal al Liturghiei. Ştim deja că în tradiţia ortodoxă Sfânta Euharistie este întotdeauna precedată de o perioadă de postire deplină. Acest principiu general explică faptul că pentru Sfânta Euharistie, diferită ca formă de toate celelalte slujbe, nu s-a fixat o oră anume, pentru că timpul săvârşirii sale depinde în primul rând de caracterul zilei în care ea urmează a fi săvârşită. Astfel, la un praznic mare, Tipicul rânduieşte o împărtăşire foarte matinală, deoarece privegherea îndeplineşte rolul postului sau a pregătirii.

Pentru un praznic mic, fără priveghere, Sfânta Euharistie este mutată la o oră mai târzie, astfel încât — cel puţin teoretic — în oricare din zilele săptămânii ea trebuie să aibă loc la prânz. În cele din urmă, în zilele în care se rânduieşte un post aspru sau deplin de-a lungul zilei, Sfânta Euharistie — “întreruperea” postului — se primeşte seara.Înţelesul acestor rânduieli, care din nefericire sunt complet uitate şi neglijate astăzi, este foarte simplu. Sfânta Euharistie fiind întotdeauna sfârşitul pregătirii, plinirea nădejdii, îşi are timpul său de săvârşire sau kairos, corelat cu durata postului deplin. Acesta din urmă fie ia forma unui Priveghi de toată noaptea, fie se ţine individual. În timp ce zilele de Miercuri şi Vineri ale Postului Mare sunt zile de abstinenţă totală, slujba Sfintei Împărtăşanii, care este plinirea postului, devine o prăznuire de seară. Aceeaşi logică se aplică şi pentru ajunul Crăciunului şi cel al Bobotezei, care sunt de asemenea zile de postire deplină, şi în care, deci, Sfânta Euharistie se săvârşeşte după slujba vecerniei. Dacă, totuşi, ajunul acestor praznice cade Sâmbătă sau Duminică, care în tradiţia ortodoxă sunt zile euharistice, abstinenţa “totală” se rânduieşte Vinerea. Alt exemplu: daca Buna Vestire cade într-una din zilele Postului Mare, săvârşirea Sfintei Euharistii este rânduită după slujba vecerniei. Aceste rânduieli, care pentru mulţi par a fi arhaice şi nesmnificative astăzi, descoperă, de fapt, principiul fundamental al spiritualităţii liturgice ortodoxe: Sfânta Euharistie este întotdeauna sfârşitul pregătirii şi plinirea nădejdii; iar zilele de abstinenţă şi post, fiind cele mai puternice expresii ale Bisericii ca pregătire, sunt “încununate” cu împărtăşania cea de seară.                                                                                                            Miercurea şi Vinerea în timpul Postului, Biserica rânduieşte o abstinenţă totală de la mâncare până la apusul soarelui. Aceste zile sunt alese, deci, fiind potrivite pentru împărtăşania din timpul Postului care, după cum am spus mai devreme, reprezintă unul din cele mai importante mijloace sau “arme” în lupta duhovnicească de-a lungul postului. Zile pline de osteneli duhovniceşti şi fizice, ele sunt luminate de aşteptarea primirii viitoarei împărtăşiri cu Trupul şi Sângele lui Hristos, iar această aşteptare ne întăreşte în efortul nostru atât duhovnicesc cât şi fizic; îl transformă în osteneli ce caută spre bucuria împărtăşaniei de seară. “Ridica-voi ochii mei la munţi, de unde vine ajutorul meu”.

Iar apoi, în lumina apropiatei întâlniri cu Hristos, cât de serioasă şi cât de importantă devine ziua pe care trebuie să o petrec în ocupaţii obişnuite; cât de multe lucruri triviale şi insignifiante, care umplu existenţa mea zilnică şi cu care sunt atât de obişnuit încât nu le mai acord atenţie, capătă o nouă semnificaţie. Fiecare cuvânt pe care-l rostesc, fiecare fapt pe care-l săvârşesc, fiecare gând ce-mi trece prin minte devin importante, unice, ireversibile şi fie se află în “acord” cu nădejdea mea în Hristos, fie în opoziţie cu aceasta. Însuşi timpul, pe care de obicei îl “risipim” atât de uşor, se descoperă în adevăratul său sens, fie ca timp al mântuirii fie al osândei, întreaga noastră viaţă devine ceva ce a fost clădit prin venirea lui Hristos în această lume — înălţarea la El sau depărtarea de El, în întuneric şi nimicire.

Nicăieri nu găsim mai bine şi mai deplin descoperit adevăratul sens al postirii şi al Postului Mare decât în zilele împărtăşaniei de seară — nu numai sensul Postului ci şi al Bisericii şi al vieţii creştine în totalitatea ei. În Hristos, toată viaţa, tot timpul, istoria. Cosmosul însuşi s-au transformat în aşteptare, pregătire, nădejde, înălţare. Hristos a venit; împărăţia va veni! În “lumea aceasta” putem numai să anticipăm slava şi bucuria împărăţiei. Ca şi Biserica, noi părăsim lume aceasta în duh şi ne întâlnim la masa Domnului, unde în taina inimii noastre contemplăm lumina şi strălucirea Sa necreată. Această pregustare ne este dăruită totuşi pentru ca să dorim şi să iubim împărăţia şi, mai mult, pentru o comuniune harică desăvârşită cu Dumnezeu în „ziua cea fără de seară” ce va să vină. Iar de fiecare dată când, anticipat, am gustat “pacea şi bucuria împărăţiei” ne întoarcem în această lume şi ne regăsim din nou pe un drum lung, îngust şi dificil. De la praznic ne întoarcem la viaţa postului— la pregătire şi aşteptare. Aşteptăm seara acestei lumi care ne va face părtaşi la “bucuria strălucirii sfintei slave a lui Dumnezeu”, la începutul care nu va avea sfârşit.

(extrase din: Parintele Alexander Schmemann – Postul cel Mare)

Sursa: http://www.calauzaortodoxa.ro