4017_sf.proorocdaniel_s0bp.jpgPreot paroh: Cucul Daniel Constantin Adresa: Poligonul industrial, C/ Blasco de Garay, nr: 20 Villarrobledo, Spania. Numere de telefon: +34642957117 ori +34633122760 Adresa de email: parohiaortodoxavillarrobledo@yahoo.com

joi, 15 martie 2012

POCĂINȚA – OSTENIT-AM ÎNTRU SUSPINUL MEU, SPĂLA-VOI ÎN FIECARE NOAPTE PATUL MEU, CU LACRIMILE MELE AŞTERNUTUL MEU VOI UDA…

 


“Ostenit-am întru suspinul meu, spăla-voi în fiecare noapte patul meu, cu lacrimile mele aşternutul meu voi uda” (Ps. 6, 6).
Prolog
Pocăinţa este piatra cea din capul unghiului a vieţii duhovniceşti. Recunoaşterea păcătoşeniei noastre, suferinţa că L-am întristat pe Dumnezeu, hotărârea pentru schimbare şi alergarea la scaunul de spovedanie, constituie începutul mântuirii noastre.
Sfântul Ioan Înaintemergătorul şi Domnul însuşi şi-au început predica lor propovăduind pocăinţa. Nimeni nu poate să se mântuiască dacă nu se pocăieşte. Doar prin pocăinţă, un mare tâlhar “a furat” chiar Raiul.

Aşadar, înseamnă înşelăciune diavolească faptul că creştinii sunt nepăsători faţă de pocăinţă şi mărturisire. Desigur, nu ne referim la situaţia celor care pretind că n-au făcut nimic păcătos, sau a celor care autoplănuiesc moduri de mărturisire, deoarece nu voiesc să se smerească şi să se plece sub epitrahilul duhovnicului, aşa cum hotărăşte rânduiala bisericească inspirată de Dumnezeu. Ne referim în principal la starea multor creştini care se mulţumesc cu alte “îndeletniciri religioase,” cu participarea la o lucrare misionară, sau la discuţii nefolositoare cu bătrânii, fără nicio dispoziţie “să păzească neapărat căile cele strâmte.” Astfel, cred că cuceresc culmile, în timp ce se rătăcesc în mlaştinile purtătoare de moarte ale nepocăinţei, nesimţirii şi narcisismului.
Indiferenţa noastră pentru o pocăinţă definitivă, se arată clar în “grija” pentru viaţa şi greşelile altora.
Fie ca multele pilde de pocăinţă, pe care Sfântul Chirii al Ierusalimului le aminteşte mai jos, să ne reînnoiască zelul pentru o pocăinţă adevărată. Fie să ne ajute, să însemnăm şi să mărturisim fără nicio reţinere, sau îndreptăţire sau acoperire, toate bolile ascunse, rănile şi patimile care tulbură sufletul nostru, pentru curăţirea căruia Domnul Şi-a vărsat sângele Său.
În sfârşit, fie ca mica ruşine pe care o încercăm înaintea duhovnicului, să ne izbăvească de nemărginita ruşine, înaintea oamenilor şi a îngerilor, la ceasul Judecăţii.
POCĂINȚA
Păcatul este un rău înfricoşător şi o boală primejdioasă pentru suflet. Îl ucide pe acesta cu vicleşug şi-l predă neputincios iadului veşnic. Este însă lucrul care ţine de voinţa noastră, rodul intenţiei noastre. Păcatul este un rău înfricoşător, dar nu şi nevindecabil. Pocăinţa îl vindecă cu uşurinţă. Cât timp cineva ţine focul în mână, se arde, dar când îl aruncă, încetează dogoarea. La fel se întâmplă şi cu păcatul, pentru că şi acesta este un foc care-l arde pe om. Mai ales despre cei care nu simt această arsură, Scriptura spune: “Oare poate pune cineva foc în sânul lui, fără ca veşmintele lui să nu ardă?” (Pilde 6, 27).
Păcatul nu este un duşman care te războieşte dinafară, ci răul care încolţeşte şi răsare înlăuntrul tău. “Priveşte cu înţelepciune!”(Pilde 4, 25) şi nu vei simţi pofta ruşinoasă. Să-ţi aminteşti de Judecata viitoare şi nici desfrânarea, nici adulterul, nici crima, nici altă fărădelege nu te vor stăpâni vreodată. Când uiţi însă de Dumnezeu, atunci vei începe să cugeti cu vicleşug şi să lucrezi fărădelegea. Tatăl răutăţii, diavolul, te îndeamnă la păcat, dar nu poate să te constrângă să păcătuieşti, dacă tu îi stai împotrivă. Nu poate să te vatăme, chiar dacă te-a ispitit ani de zile, dacă tu ai inima închisă. Dacă însă primeşti fără împotrivire pofta cea rea, care ţi se seamănă, te va robi şi te va arunca în vâltoarea păcatelor.
Se poate însă să spui: “Sunt puternic în credinţă şi nu mă va stăpâni pofta urâtă, oricât de des aş primi-o!”. Şi ignori după cum se pare, chiar şi piatra, pe care de multe ori o face bucăţi o rădăcină care iese din pământ. Aşadar, nu primi sămânţa păcatului, pentru că-ţi va risipi credinţa! Smulge răul înainte să lăstărească, pentru ca nu cumva arătând la început lenevire, mai târziu să fii pedepsit şi să primeşti securea şi focul. Îngrijeşte-te să te vindeci la timp, când rana din ochi se află la început, ca să nu cauţi zadarnic medici, când deja ai orbit.
Diavolul care a păcătuit mai întâi, a creat toate relele. Acest lucru nu-l spun eu, ci Domnul: “Diavolul a păcătuit de la început” (I Ioan 3, 8). Nimeni n-a păcătuit înainte de acesta. El a păcătuit fără ca nimic să-l constrângă, pentru că atunci responsabil pentru păcat ar fi Dumnezeu. Diavolul a fost creat bun de Acesta. Dar a păcătuit prin voie proprie, şi de la lucrarea sa, s-a numit diavol. Pentru că în timp ce mai întâi a fost arhanghel, după aceea a ajuns să sfâşie, adică să-L vorbească de rău pe Dumnezeu înaintea protopărinţilor. De asemenea, în timp ce la început era slujitor credincios lui Dumnezeu, după aceea a devenit Satana, adică vrăjmaşul şi potrivnicul Lui. Pentru că cuvântul “Satana” se traduce “potrivnic,” adică cel care se găseşte de partea opusă, vrăjmaşul.
Diavolul, după căderea sa, i-a îndemnat pe mulţi la apostazie. Acesta seamănă dorinţele păcătoase celor care-l urmează. De la el provin adulterul, desfrânarea, şi orice alt rău. Acesta l-a îndemnat pe protopărintele nostru la neascultare şi izgonire. Din pricina lui Adam, în loc de Paradisul care rodea poame plăcute la vedere, a moştenit pământul care scotea buruieni. Ce va fi acum? Am fost înşelaţi şi am pierdut Raiul? Nu mai există oare mântuire? Am orbit, nu vom mai revedea oare lumina? Am devenit paralitici, oare nu vom mai sta pe picioarele noastre? Într-un cuvânt, am murit. Oare nu vom mai învia?
Frate, Cel care l-a înviat pe dreptul Lazăr din mormânt, nu are puterea să te învieze mult mai uşor pe tine, care eşti încă viu? Acesta Care Şi-a vărsat sângele Său pentru noi, nu ne va mai mântui de păcat? Să nu deznădăjduim, să nu ne cufundăm în disperare! Este lucru înfricoşător să pierdem nădejdea iertării! Cine nu aşteaptă mântuirea, păcătuieşte fără de minte, dar cel care nădăjduieşte în aceasta, se grăbeşte să se pocăiască. Şarpele părăseşte vechea lui piele, noi nu vom părăsi păcatul? Pământul neroditor, dacă este cultivat cu grijă, se preschimbă într-unui dătător de roade. Noi însă nu putem să ne îndreptăm?
Dumnezeu este iubitor de oameni, iubirea Lui este necuprinsă. De aceea să nu zici: “Am desfrânat, am făcut adulter, am păcătuit, şi mai ales nu o dată, ci de multe ori. Oare mă va ierta, oare mă va izbăvi de osândă? Ascultă ce zice psalmistul: “Cât este de mare mulţimea bunătăţii Tale, Doamne!” (Ps. 30, 19).
Păcatele tale nu vor birui vreodată mărirea milostivirii lui Dumnezeu. Rănile tale nu vor depăşi niciodată puterea Lui tămăduitoare. Doar dăruieşte-te Lui prin credinţă, mărturiseşte-ţi patima, grăieşte şi tu împreună cu profetul David: “Mărturisi-voi fărădelegea mea Domnului”. Atunci va urma ceea ce spune în continuare acelaşi stih: “Şi Tu, Doamne, ai iertat nelegiuirea păcatului meu” (Psalmul 31, 6).
Vrei să cunoşti iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi mărimea îndelungii Lui răbdări? Ascultă ce s-a întâmplat cu Adam: protopărintele nostru a săvârşit păcatul neascultării. N-ar fi putut Dumnezeu să-l dea pe rob morţii? Cu siguranţă că ar fi putut. Ce a făcut însă Iubitorul de oameni? L-a izgonit din Rai, de vreme ce era nevrednic să rămână acolo, dar l-a pus să locuiască alături, ca să vadă de unde a căzut, ce a pierdut, şi unde a ajuns, încât să se pocăiască şi să se mântuiască.
Cain, primul om care s-a născut, s-a făcut ucigător de frate, născocitorul răutăţilor, înainte-mergătorul tuturor invidiilor şi uciderilor. După ce l-a ucis pe fratele său, la ce l-a osândit? “Zbuciumat şi fugar vei trăi tu pe pământ.”(Facere 4, 12) înfricoşătoare este crima, dar mică osânda!
Într-adevăr, mare este iubirea de oameni pe care Dumnezeu a arătat-o lui Cain! Mai mare însă este aceasta: aminteşte-ţi de vremea lui Noe. Uriaşii au păcătuit, şi s-a întins pe pământ fărădelegea fără măsură. Pedeapsa pentru ea a fost potopul. Cu acesta i-a ameninţat Dumnezeu, dar a trimis pieirea după 120 de ani (Facere 6,3).
Vezi iubirea de oameni a lui Dumnezeu? Ceea ce s-a împlinit după 120 de ani nu putea să se săvârşească pe loc? A prelungit însă atât de mult vremea pedepsei, ca să le dea timp de pocăinţă. Dacă păcătoşii s-ar fi pocăit, Dumnezeu n-ar mai fi trimis înfricoşătoarea şi dreapta pedeapsă.
Să amintim acum şi de exemplele păcătoşilor care s-au mântuit prin pocăinţă. Se poate ca vreuna dintre femei să spună: “Mi-am întinat sufletul şi trupul meu cu tot felul de desfrânări. Oare pot să mă mântuiesc?”. Femeie aminteşte-ţi de Rahab desfrânata, şi aşteaptă şi tu mântuirea. Pentru că dacă aceea care a păcătuit pe faţă şi înaintea tuturor, s-a mântuit prin pocăinţă, nu te vei mântui şi tu în acelaşi fel?
Caută să afli cum s-a mântuit aceea, doar a zis: “Dumnezeul vostru este singurul Dumnezeu adevărat, în cer şi pe pământ” (Navi 2, 11). Din pricina conştiinţei adânci a păcatului desfrânării, n-a îndrăznit să spună: “Dumnezeul meu”, ci “Dumnezeul vostru”. Şi este consemnată mărturia mântuirii ei în stihul psalmilor: “îmi voi aduce aminte de Rahab, şi de Babilon, între cei ce Mă cunosc pe Mine.” (Psalmul 86,3).
Cât de mare este iubirea de oameni a lui Dumnezeu! Aminteşte în Sfânta Scriptură şi de această desfrânată, şi mai ales nu zice în mod simplu: “Îmi voi aduce aminte de Rahab şi Babilon,” ci adaugă “între cei ce Mă cunosc pe mine,” adică cei care Mă ştiu şi îmi slujesc.
Aşadar, există mântuire şi pentru bărbaţi şi pentru femei, mântuire adusă de pocăinţă. Dar chiar dacă păcătuieşte un popor întreg, păcătoşenia lui nu depăşeşte iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Poporul israelit în pustiul Sinai s-a închinat viţelului de aur. Dumnezeu însă n-a încetat să-şi arate iubirea Sa faţă de oameni. Oamenii s-au lepădat de El, dar Acesta nu S-a lepădat de ei. Cu toate că s-au închinat idolului, n-a încetat să le facă binefaceri. Şi atunci n-a păcătuit doar poporul, ci chiar şi Aaron arhiereul împreună cu el. Profetul Moise mărturiseşte: “Atunci se mâniase Domnul foarte tare şi pe Aaron, vrând să-l piardă şi pe el. Dar m-am rugat eu în vremea aceea şi pentru el şi Dumnezeu l-a iertat” (vezi Deuteronom 9, 20). A greşit şi David. Când s-a sculat din pat la apusul soarelui şi a păşit prin cameră, a privit fără să ia seama, şi a căzut în păcat. Nu l-a părăsit însă pornirea sa cea bună, ca să-şi recunoască greşeala. Deci, a venit profetul Natan, ca să-l mustre şi să-i vindece rana. Slujitorul i-a zis regelui că a păcătuit greu, şi că Dumnezeu este mânios pe el. David, cel îmbrăcat în purpură nu s-a revoltat, nu s-a împotrivit profetului, ci şi-a înălţat cugetul la Cel Care l-a trimis. Semeţia stăpânirii peste mulţimea de soldaţi care erau împrejurul lui nu l-a învârtoşat, pentru că s-a urcat cu mintea la cetele îngereşti ale Domnului. A încercat agonia, simţind înaintea ochilor pe Cel nevăzut. Şi a răspuns profetului, sau mai bine zis lui Dumnezeu, Celui care l-a trimis: “Am păcătuit înaintea Domnului” (II Regi 12, 13).
Vezi smerenia regelui? Iei seama la mărturisirea lui? Oare mai fusese mustrat înainte de cineva? Oare aflaseră mulţi de păcatul lui? A păcătuit şi profetul i s-a arătat degrabă. De-abia i-a vestit pedeapsa, şi cel care greşise şi-a mărturisit păcatul. Şi deoarece l-a mărturisit cu căinţă sinceră, degrabă s-a arătat şi vindecarea, iertarea.
Profetul Natan l-a mângâiat pe David cu vestea iertării din partea lui Dumnezeu. Acela însă n-a părăsit pocăinţa. În loc de porfiră împărătească, s-a îmbrăcat în sacul de doliu al robului. În loc de tron împodobit cu aur, a stat pe pământ şi cenuşă. Şi n-a şezut doar în cenuşă, ci a şi mâncat aşa cum el însuşi spune: “Că cenuşă am mâncat în loc de pâine, şi băutura mea cu plângere am amestecat-o” (Ps. 101, 10). Ochii lui s-au uscat de lacrimi, căci s-au făcut pricină de zămislire a poftei ruşinoase: “Ostenit-am întru suspinul meu, spăla-voi în fiecare noapte patul meu, cu lacrimile mele aşternutul meu voi uda” (Ps. 6, 7).
Conducătorii îl rugau să înceteze postirea, dar el nu primea. A postit toată săptămâna de orice mâncare. Deci, dacă un rege în asemenea mod şi-a arătat pocăinţa, tu ca om simplu nu o vei mărturisi? Mai târziu, din nou, când s-a răzvrătit Abesalom, deşi erau mai multe căi de scăpare, David a preferat să scape fugind spre Muntele Măslinilor, ca să se roage astfel Izbăvitorului, care urma să se înalţe din acel loc la ceruri. În acea situaţie grea, Semei a început să-i adreseze ocări, şi să-l blesteme pe rege. David însă i-a răspuns cu smerenie şi îndelungă-răbdare: “Lăsaţi-l! Domnul i-a spus să mă blesteme” (II Regi 16, 10). Pentru că ştia că îi sunt iertate păcatele celui care-i iartă pe ceilalţi. Vezi folosul mărturisirii? Vezi că cei care se pocăiesc se mântuiesc? Ahab, regele Samariei a fost călcător de lege fără măsură, idolatru, ucigător de profeţi, necredincios şi nedrept. Când însă l-a ucis pe Nabutai împreună cu regina Izabela, şi a venit profetul Ilie şi l-a ameninţat, pe loc a arătat pocăinţă. Şi-a sfâşiat veşmântul împărătesc şi s-a îmbrăcat în sac de doliu. Ce a grăit atunci iubitorul de oameni Dumnezeu către Ilie? “Vezi pocăinţa lui Ahab? Nu-l voi mai pedepsi!” (Vezi III Regi 20, 29).
Iubitorul de oameni Dumnezeu l-a iertat pe Ahab cu toate că acela era pe cale să-şi continue păcatele. Desigur, Domnul ştia ce va face în viitor, dar acum, în ceasul pocăinţei, i-a dăruit iertarea meritată. Este caracteristic dreptului Judecător să răspundă pe măsură oricărei întâmplări care se iveşte. Regele Ieroboam a adus jertfe pe altarul idolilor. Deoarece a poruncit să-l prindă pe profetul care-l mustra pentru idolatrie, mâna lui a rămas uscată. Şi când l-a încercat pedeapsa lui Dumnezeu, l-a rugat pe profet: “Roagă-te Domnului pentru mine” (III Regi 13, 6). Urmarea pocăinţei a fost vindecarea mâinii lui. Dacă profetul l-a vindecat pe Ieroboam, Hristos nu poate să te vindece pe tine, iertându-ţi păcatele tale?
Peste măsură de păcătos a fost şi Manase. A poruncit şi l-a tăiat cu fierăstrăul pe profetul Isaia. S-a întinat şi cu idolatria şi a umplut Ierusalimul cu sângele celor nevinovaţi. Când a fost dus rob însă în Babilon şi a simţit pedeapsa, s-a grăbit să se vindece prin pocăinţă. Sfânta Scriptură ne spune: “Şi s-a smerit adânc Manase înaintea Dumnezeului părinţilor lui, şi a cerut mila Lui. Şi Domnul a auzit rugăciunea lui fierbinte, l-a readus în Ierusalim şi l-a reaşezat pe tronul lui” (II Paralip. 33, 12-13). Dacă s-a mântuit prin pocăinţă, acesta care l-a fierăstruit pe profet, tu care desigur n-ai păcătuit atât de înfricoşător, nu te vei mântui? Ia seama, să nu te îndoieşti de puterea pocăinţei!
Mărturisirea poate să stingă şi focul, să îmblânzească şi fiarele. Dacă te îndoieşti, aminteşte-ţi ce s-a întâmplat cu Anania, Azaria şi Misail, în cuptorul Babilonului. Câte izvoare ar fi putut să stingă flacăra care se ridica la o înălţime de 49 de coţi? Acolo unde se înălţa însă flacăra uriaşă, acolo ca un râu s-a revărsat credinţa celor trei tineri, şi s-a auzit rugăciunea pocăinţei: “Drept eşti, Doamne, pentru toate câte ai îngăduit să pătimim, pentru că am păcătuit şi am făcut fărădelegi!” (vezi Daniel, rugăciunea lui Daniel 9, 5-19). Pocăinţa a îndepărtat văpaia. Asigură-te din aceasta despre tăria ei, căci poate să stingă şi flacăra iadului. Se poate însă ca un cititor atent să spună: “Dumnezeu i-a mântuit pe cei trei tineri, nu pentru pocăinţa lor, ci pentru credinţa lor”. Deoarece există şi această posibilitate, vă voi prezenta şi un alt caz. Ce părere aveţi despre Nabucodonosor? N-aţi aflat din Sfânta Scriptură că era sălbatic, vărsător de sânge, împietrit la inimă? N-aţi auzit că a distrus mormintele şi a scos afară trupurile regilor? N-aţi auzit că a dus întregul popor în robie, că l-a orbit pe rege, după ce mai întâi i-a promis Să vadă tăierea fiilor săi? N-aţi auzit că a distrus heruvimii? (Desigur, nu mă refer la îngeri, să nu-i treacă prin minte cuiva acest lucru! Mă refer la sculpturile care acopereau chivotul Testamentului, de unde se auzea glasul lui Dumnezeu). Nabucodonosor a pângărit chiar şi catapeteasma templului. A luat cădelniţa sfântă şi a trimis-o în templul idolilor. A răpit toate vasele sfinte, a pus foc şi a ars templul din temelii (II Paralelip. 3b, 11-21). Cu câte pedepse merita să fie pedepsit acesta care i-a ucis pe regi, a ars templele sfinte, a înrobit poporul, a adus sfintele vase ale templului printre idoli? Nu era vrednic să fie dat morţii de mii de ori? Aţi cunoscut până aici mulţimea crimelor lui Nabucodonosor. Veniţi acum să aflaţi şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu! Cumplitul împărat a fost pedepsit să trăiască precum fiara sălbatică în pustiu. Dar a fost pedepsit în acest fel ca să se mântuiască. Unghiile şi părul i-au crescut ca ale leului, pentru că înainte răpea cele sfinte şi răgea precum leul. S-a hrănit cu iarbă, precum boul, pentru că înainte ca acesta a trăit, ignorându-L pe adevăratul Dumnezeu, Care i-a dăruit vrednicia împărătească. Când însă prin aceste pedepse pedagogice L-a recunoscut pe Cel Preaînalt, şi s-a rugat şi s-a pocăit, atunci Acela i-a dăruit din nou demnitatea lui (Daniel 4, 26-34).
Lui Nabucodonosor, care a păcătuit atât de înfricoşător şi s-a pocăit, Dumnezeu i-a dăruit iertarea şi împărăţia. Deci, dacă şi tu te pocăieşti şi trăieşti creştineşte, nu-ţi va dărui iertarera păcatelor şi împărăţia cerurilor? Domnul este iubitor de oameni, grabnic la iertare, zăbavnic la pedeapsă. Aşadar, nimeni să nu deznădăjduiască pentru mântuirea lui.
Petru, corifeul apostolilor, a fost înfricoşat de o slujnică şi s-a lepădat de trei ori de Hristos. I-a părut rău, însă, şi a plâns cu amar (Matei 26, 69-75). Plânsetul a vădit pocăinţa lui din tot sufletul, de aceea n-a primit doar iertarea pentru lepădare, ci şi repunerea în vrednicia apostolească.
Prin urmare, fraţilor, având atâtea pilde de oameni care au păcătuit, s-au pocăit şi s-au mântuit, şi voi cu râvnă să vă pocăiţi şi să vă mărturisiţi. Astfel, veţi primi iertarea păcatelor voastre şi vă veţi învrednici să moşteniţi împărăţia cerurilor împreună cu toţi sfinţii.
(extrase din: Glasul Sfinților Părinți – Sf. Chiril al Ierusalimului – Pocăința)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu