4017_sf.proorocdaniel_s0bp.jpgPreot paroh: Cucul Daniel Constantin Adresa: Poligonul industrial, C/ Blasco de Garay, nr: 20 Villarrobledo, Spania. Numere de telefon: +34642957117 ori +34633122760 Adresa de email: parohiaortodoxavillarrobledo@yahoo.com

sâmbătă, 10 martie 2012

ÎNDEMNURI CĂTRE: INTRAREA ÎNĂUNTRU ŞI CERCETAREA CELOR DE ACOLO

Îndemnuri către: Intrarea înăuntru şi cercetarea celor de acolo

Nu o singură dată v-am propus atenţiei acel simplu adevăr,precum că în creştinism esenţa lucrurilor stă în starea inimii, în dispoziţiile lăuntrice sau în lucrarea noastră lăuntrică şi cred că şi dumneavoastră aţi fost şi sunteţi de acord cu aceasta. Dar până acum nu am încercat să pătrundem înăuntru împreună, să supunem cercetării tot ce se află acolo, pentru ca, astfel, fiecare să se deprindă să deosebească în el însuşi binele de rău şi să procedeze cu sine în modul corespunzător. Să facem aceasta acum.         Amorţiţi-vă simţurile exterioare, îndreptaţi-vă ochiul atenţiei spre interior şi priviţi ce este acolo. 
                                                                                                                    La început nu veţi vedea nimic — nu pentru că n-ar fi nimic, ci pentru că sunt prea multe şi toate sunt îngrămădite una într-alta şi umblă de colo, colo într-o agitaţie dezordonată. Veţi simţi ceea ce simţiţi când pătrundeţi într-o ceaţă deasă. Aşa cum ceaţa desparte de noi, ca un perete, toate obiectele înconjurătoare, ascunzându-le în ea, la fel este cel ce se uită în el însuşi pentru prima dată şi vede că tot interiorul său este acoperit ca de o pătură întunecoasă. Puteţi acum să vă încredinţaţi de acest lucru.                            Dar nu încetaţi efortul adâncirii în sine. Răbdaţi puţin această trudă şi curând veţi distinge puţin câte puţin ceea ce se produce înlăuntrul vostru, la fel cum cel ce intră de afară într-o cameră slab luminată, după ce aşteaptă o vreme, începe să distingă, unul câte unul, obiectele din ea. Înteţiţi-vă acum atenţia şi priviţi: iată un obiect care v-a atras, dar s-a îndepărtat; locul său este luat de un altul; acesta este imediat înlocuit de un al treilea care, abia cum s-a arătat, este împins la o paite de un al patrulea, care, la rândul lui, este gonit de un al cincilea şi aşa mai departe.                                                              Fiecare gând este repede înlocuit de un altul, atât de repede, încât aproape niciodată nu putem să spunem clar tot ce a trecut prin capul nostru. Această agitaţie a gândurilor nu ne dă pace nu doar în răstimpurile dintre diferite ocupaţii, de pildă când mergem dintr-un loc într-altul, ci şi în timpul ocupaţiilor, oricât de importante ar fi ele: şi în timpul rugăciunii, aici, în biserică, sau acasă, şi în timpul lecturii sau chiar în timpul adâncirii în meditaţie, şi în altele. De obicei numim această gândire jefuirea minţii sau distragerea şi absenţa atenţiei încordată(*), atât de necesară în lucrarea autoîndrumării. Notaţi-vă, aşadar, că aceasta este prima trăsătură a omului nostru lăuntric. Ea se aseamănă cu vârtejul fulgilor de zăpadă pe timp de furtună sau cu norii de insecte din aer, zburând în serile de vară. Starea sfinţilor, opusă acesteia, este atenţia minţii, când nimic nu intră şi nu iese din cap samavolnic, ci totul este supus libertăţii şi conştiinţei; în această stare se află, de obicei, numai Dumnezeu şi persoanele care îl contemplă. Între aceste situaţii opuse se găsesc sufletele aflate în stadii diferite, care asudă în lupta cu gândurile, străduindu-se să le domolească.                                    Priviţi cu şi mai multă atenţie şi, sub această agitaţie de mişcări ale minţii şi ale voinţei, veţi distinge înlăuntrul vostru o neîncetată grijă de chivernisire a traiului, care ne roade sufletul necontenit, ca un vierme, şi care îl poartă pe nevoitor de la o lucrare la alta, împingându-l mereu înainte, din pricina nemulţumirii cu tot ce are; tot ea, atunci când nevoitorul produce un lucru, îi închipuie mereu sute de alte lucruri, în aparenţă foarte importante. Din primul moment după trezire, sufletul este asaltat de griji, care nu ne lasă nici să şedem locului, nici să stăm de vorbă cu cineva cum se cuvine, nici măcar să mâncăm în linişte, până când nu ne doboară osteniţi la odihnă, în noaptea adâncă – odihnă, la rândul ei, tulburată de vise pline de griji. Această boală se numeşte grija de multe, ea mănâncă sufletul, ca rugina fierul. Notaţi-o ca pe a doua trăsătură a omului nostru lăuntric. Trăsătura sfinţilor, opusă acesteia este neîntristarea, care nu înseamnă nepăsare, ci trudă smerită şi dreaptă în predarea de sine şi a întregii vieţi în grija atoateproniatoare a lui Dumnezeu. Intre ele se află lupta autopronierii (grijii de multe) cu smerita predare de sine în grija Proniei lui Dumnezeu, însoţită de trudă personală, după propriile puteri.                                                                                                                  Priviţi şi mai în adâncime şi veţi vedea un prizonier legat de mâini şi de picioare, împins de colo colo fără voia lui, pradă autoamăgirii, închipuindu-şi însă că se bucură de toată libertatea. Lanţurile prizonierului sunt atracţiile faţă de diferite persoane şi lucruri din jurul său, de care ne este greu să ne desprindem de bunăvoie şi ne doare despărţirea, când ni le iau alţii. La fel cum un peşte prins în undiţă mai înoată încă, dar în nici un caz nu mai departe de cât îi permite aţa, sau la fel cum o pasăre închisă în colivie zboară şi umblă, dar în nici un caz dincolo de pereţii coliviei – tot aşa, pasiunile îi lasă sufletului o anumită libertate de acţiune după voia lui, câtă vreme nu se atinge de obiectul pasiunii. Dar, când vine vorba de acesta, sufletul îşi iese cu totul din frâu. Cu cât avem mai multe pasiuni, cu atât mai îngust ne este spaţiul de libertate. Dar se întâmplă ca unii să fie cu totul legaţi, încât să nu fie în stare să facă nici o mişcare într-o direcţie fără să-şi pricinuiască durere dintr-alta. La fel ca acela care, mergând prin pădure, s-a încâlcit cu mâinile şi cu picioarele şi cu hainele într-o iarbă lipicioasă: oricum şi-ar mişca vreun umăr, se simte legat, întocmai se simte cel ce se lasă atras de multe lucruri create. Notaţi aceasta ca pe a treia trăsătură a stării noastre lăuntrice: împătimirea. Trăsătura sfinţilor opusă acesteia este desprinderea de toate, libertatea inimii, independenţa lăuntrică. Între acestea două se află strădania de eliberare a inimii de pasiuni.                                                                                                                 Jefuirea minţii, grija de multe, împătimirea — şi încă nu este asta întreaga noastră parte. Cu toate că sălăşluiesc înăuntru, totuşi încă mai plutesc, parcă, la suprafaţa inimii. Să ne aţintim atenţia şi mai adânc în inimă şi să ascultăm cu atenţie ce se aude acolo. Vă voi pregăti pentru a înţelege mai bine, arătându-vă o comparaţie. Un drumeţ, mergând pe munte, vede o peşteră a cărei intrare este acoperită cu buruieni, iar înăuntru este întuneric. Lipindu-şi urechea, aude acolo şuier de şerpi, răgete de fiare şi sălbăticiuni scrâşnindu-şi dinţii: acesta este modelul inimii noastre. Vi s-a întâmplat vreodată să-i urmăriţi mişcările ? Încercaţi să faceţi acest lucru măcar pentru un răstimp nu prea lung şi vedeţi ce puteţi desluşi. Aţi primit o veste neplăcută, v-aţi supărat; aţi suferit un eşec, v-aţi întristat; v-aţi întâlnit cu un duşman, vi s-a aprins dorinţa de răzbunare; aţi văzut pe un egal în rang ridicându-se pe o poziţie superioară: începeţi să-l pizmuiţi. Vă gândiţi apoi la calităţile pe care le aveţi – vă îmbolnăviţi de mândrie şi de dispreţ faţă de alţii. Apoi, inima este lovită, una după alta, de dorinţa de a plăcea oamenilor, de slavă deşartă, pofte, voluptăţi, lenevire, ură şi altele. Şi toate acestea se petrec, uneori, de-a lungul a câteva clipe. Toate acestea ies din inimă şi tot în inimă se întorc. Unul dintre asceţii atenţi la sine însuşi vedea cu dreptate inima omului plină de şerpi veninoşi: acestea sunt patimile. Când se aprinde vreuna dintre patimi, este ca şi cum un şarpe ar ieşi din inimă şi, aruncându-se asupra ei, ar muşca-o cu colţii săi. Ne doare şi când iese şarpele, şi când ne muşcă… Muşcându-ne, se hrăneşte cu sânge din inima noastră şi se îngraşă; îngrăşându-se, se face şi mai veninos, şi mai rău şi tiranizează şi mai crunt inima în care trăieşte. Aşa se întâmplă nu numai cu o singură patimă, ci cu toate, căci ele nu locuiesc niciodată separat, ci mereu împreună, acoperindu-se una pe alta, dar fără să se omoare. Aşa este inima omului care lucrează păcatului, oricine ar fi acesta. Opusă acesteia este inima sfinţilor: eliberată de patimi sau înfrumuseţată cu nepătimirea. Intre acestea două se află cei ce se luptă cu patimile şi cu poftele, sub semnul Domnului – începătorul ne voinţei – şi înarmaţi cu armele Lui.       De ajuns! Nu mă desfăşor mai departe. Ei, s-a subţiat ceaţa, care ne acoperă interiorul?… Şi, dacă s-a subţiat, vă este spre bucurii sau spre întristare ? Să se întristeze cei împrăştiaţi, cu multe griji, cei ataşaţi de voluptăţi şi sfâşiaţi de patimi! Dimpotrivă, să se fericească sufletele atente la ele însele, care îşi află odihna în Domnul, desprinse de toate şi care şi-au curăţat inima de patimi! Binecuvântate sunt şi trudele acelora care, lăsând paguba primilor, se străduiesc să ajungă la fericirea celorlalţi! Unde vă va aşeza, pe fiecare, propria conştiinţă ? Mi-aş dori să aparţineţi cu toţii categoriei fericiţilor, care se mângâie de desăvârşirea întru Domnul. Dar dacă nu aceasta vă este însă partea, fiţi măcar în categoria celor ce se trudesc şi luptă pentru a primi această cea mai înaltă cinstire. Dar nimeni să nu rămână în categoria celor indiferenţi, a celor loviţi de nesimţire şi de orbire, care se lasă sfâşiaţi de patimi în mijlocul nepăsării, al risipirii gândurilor, al grijilor şi a tot felul de pasiuni. Amin.

(extrase din: Sf. Teofan Zavoratul – Viata launtrica, 28 februarie 1860, a 2-a săptămână a Marelui Post – Ed. Sophia, 2007).

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu