Când, trecând printr-un pustiu, întâlneşti un copac sau vreo altă plantă pe solul nisipos sau pietros, nu poate să nu ţi se facă milă de ea. Are o înfăţişare jalnică. Lipsa de substanţe hrănitoare din pământ şi din aer o vlăguieşte. Ea se usucă şi se ofileşte în mod vizibil şi, prin înfăţişarea ei, pare să-i spună desluşit fiecărui trecător: “Mi-e rău aici, luaţi-mă de aici şi sădiţi-mă în altă parte”.
Cu totul alte simţăminte trezeşte un copac care creşte lângă un curs de apă, într-un pământ umed şi roditor. Acesta este plin de viaţă şi, bucurându-se de toată îndestularea, prin toate părţile organismului său pare să cânte o cântare de mulţumire Semănătorului tuturor fiinţelor, pentru posibilitatea de a se adăpa din plin din sevele hrănitoare răspândite peste tot în jurul său.
Nu sunt oare adesea, fraţilor, şi suflete omeneşti aflate în aceste situaţii ?! Da! Adesea şi ele mor de foame şi se chinuiesc, ca într-o temniţă fără aer, de lipsa a ceea ce le poate hrăni şi oferi mulţumire. Şi acest lucru este deseori în totală contradicţie cu aspectul vizibil de îndestulare al acelor oameni! Creştinismul – sfânta noastră credinţă – sau Sfânta Biserică sunt menite chiar de Dumnezeu să fie locul de liniştire şi de hrănire împlinitoare a sufletelor omeneşti… Dar nu toată lumea se află în el, iar dintre cei ce se află, nu toţi se folosesc cum se cuvine de tot ce ne propune el. Şi aici se află multe suflete care se vlăguiesc şi se istovesc din simplul motiv al lipsei de cugetare.
Priviţi cum se întâmplă.
Planta, răsărind din pământ, îşi primeşte hrana din pământ şi din ceea ce se află în jurul ei; dimpotrivă, sufletul, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, fiind de provenienţă cerească, se poate hrăni numai cu stihiile cerului, provenite din Dumnezeu şi îndreptate spre suflet, sau destinate lui. Astfel, planta are nevoie de lumină, fără lumină se ofileşte. Şi sufletul are nevoie de lumină – de lumină cereasca. Este un adevăr dumnezeiesc, care este oferit din belşug în Biserică, tuturor celor ce vor să asculte; este oferit şi prin citirea cuvântului lui Dumnezeu, şi în predici, şi în cântările bisericeşti, şi în toate rânduielile şi tipicurile Bisericii, şi în scrierile Sfinţilor Părinţi, şi într-o mulţime de cărţi mântuitoare. Doritorii se adapă de aici din belşug cu lumina adevărului dumnezeiesc şi se veselesc de strălucirea lui. Dar nu toţi fac aşa şi nu toţi cei ce par a fi purtători ai adevărului lui Dumnezeu îl cuprind cu adevărat în sufletul lor. Există oameni care îşi pierd zilele şi nopţile studiind vreo ştiinţă – matematică, fizică, astronomie, istorie şi altele —, crezând că-şi hrănesc sufletul cu adevărul, dar sufletul lor se vlăguieşte şi se chinuieşte. De ce? Din pricină că nu se află adevăr acolo unde ei îl caută! Nu spun că ştiinţele n-ar putea cuprinde adevărul, ci că adesea ele îl izgonesc, înlocuindu-l cu iluzii sau cu presupuneri potrivnice adevărului. Dar sufletul nu-l poţi înşela, cum nu poţi înşela pe un om înfometat, dându-i o piatră în loc de pâine. De aceea sufletul se chinuieşte!
Dar acestea – ştiinţele — încă par preocupări serioase. Dar ce să mai zicem de cititorii împătimiţi ai publicaţiilor noastre periodice? Priviţi cu câtă strădanie se zbate un tânăr, sau uneori chiar unul mai puţin tânăr să obţină cât mai repede banalul număr al vreunei reviste lunare, cu câtă nestăpânire se aruncă să devoreze, cum se zice, prada obţinută ! Nu-i mai arde nici de mâncare, uită uneori şi de somn… Şi care-i folosul?! Două-trei fraze reuşite, câteva fantezii mincinoase, câteva presupuneri înşelătoare, şi atât… Restul nu-i bun de nimic. Iar sufletul rămâne nemulţumit. Luăm o altă carte, apoi alta… mereu, acelaşi lucru… Te doare sufletul!
Începem conversaţiile… Mereu, acelaşi lucru, pentru că atât subiectele conversaţiilor, cât şi modul lor de tratare sunt preluate din aceleaşi cărţi… Adăugaţi la aceasta mediocritatea ocupaţiilor şi a relaţiilor de zi cu zi şi veţi înţelege că, dacă am descoperi acel auz care aude vocea sufletului, am desluşi un strigăt amar: “Scoateţi-mă afară din această închisoare!… Mă înăbuş aici! Daţi-mi să privesc măcar o clipă lumina lui Dumnezeu!”. Aşa şi este. Dar cine-l ascultă ?! Vedeţi, aici nu este de bun ton să hrăneşti sufletul cu adevărul lui Dumnezeu!… Şi sufletul se chinuieşte. Şi măcar dac-ar trebui să meargă departe după acest adevăr! Dar nu, el este aici, însă nu vor să-şi deschidă ochii ca să-i primească lumina. Intră în biserică, ascultă ce se cântă, ce se citeşte şi se face aici şi vei vedea lumina adevărului lui Dumnezeu. Deschide Evanghelia sau măcar ţine în mâini această carte dumnezeiească şi deja se va bucura sufletul tău. Iar scrierile părinţilor – nu avem destule acum, în traduceri accesibile tuturor? Şi alte cărţi ziditoare de suflet şi tipărituri periodice duhovniceşti, câte nu avem ?! Dar noi nu cunoaştem toate aceste comori ale adevărului dumnezeiesc, n-am auzit nici de titlurile lor! Fraţi şi părinţi! Ce fel de creştini suntem, când nici nu ne atingem de cărţile în care este explicat creştinismul, în schimb citim cine ştie ce aiureli? Şi ne chinuim sufletul într-un întuneric înăbuşitor – noi, fiii zilei şi ai luminii, cum ne numea Sfântul Apostol!
Mai adaug vreo două gânduri. Planta, ca să trăiască şi să crească, are nevoie de aer. Fără aer, moare. Şi sufletele au nevoie de aer ceresc… Acesta este, cum v-am spus nu o singură dată, întregul spirit eclezial sau toate dumnezeieştile ierurgii ale Bisericii… Numai aici sufletul îşi găseşte propria atmosferă, în afara ei se înăbuşă. Aşa cum se vlăguieşte un tuberculos, la fel se vlăguieşte sufletul în afara Bisericii, în aparent vastele şi flexibilele obiceiuri ale lumii… Iată de ce. Acela care nu ştie decât de baluri şi de teatre, de plimbări la serate, tablouri vivante[1], scamatorii şi altele asemenea, când rămâne singur cu el însuşi, sufletul aceluia tânjeşte şi suferă de dor!… Şi sufletul îi spune atunci: “Mă sufoc… Ia-mă de aici şi du-mă acolo unde aerul este întotdeauna curat şi cerul este senin”.
Planta are nevoie de umezeală: de sevă, pe care o absoarbe prin rădăcini şi o conduce în tulpină, formându-se prin transformarea precipitatelor ei. Şi pentru suflet este nevoie de o anume transformare a precipitatelor sevelor duhovniceşti. Aceasta are loc prin faptele bune făcute în fiecare zi sau prin împlinirea poruncilor, a acelora pe care ni le pun în faţă întâmplările clin cursul obişnuit al vieţii noastre. Aşa cum seva din planta sau hrana din trupul nostru, rămasă neprelucrată, doar ne îngreunează, fără să ne aducă nici un folos, la fel, toate puterile duhovniceşti, primite de suflet — adevărul lui Dumnezeu, Sfintele Taine, dumnezeieştile ierurgii şi altele – doar vor îngreuna sufletul atât aici, cât şi la veşnica judecată a conştiinţei şi a lui Dumnezeu, dacă sufletul nu le va prelucra, translormându-le, prin fapte bune, în propriul lui sânge duhovnicesc. Iată de ce sunt bolnave, suferinde şi tânjesc sufletele celor cufundaţi numai în griji lumeşti sau numai în treburile de la serviciu sau, şi mai rău, în lucruri pătimaşe, iar a face vreo faptă bună nici nu le trece prin minte. Cu toate că nu pierd nici o părticică hrănitoare pentru suflet, ea se ofileşte tot mai mult. Nu vreau să spun că treburile de la serviciu şi cele ale traiului zilnic — grijile de familie, negustoria, feluritele tranzacţii şi întreprinderi – ar fi păgubitoare de suflet… Nu. Nu ele însele sunt păgubitoare, ci păgubitor este a ne ocupa numai de ele, neglijând faptele bune, cât şi preocuparea cu ele nu întru slava lui Dumnezeu, ci pentru anumite scopuri individualiste. Aşa cum sevele trupului nostru se transformă în sânge viu prin unirea cu oxigenul din aer, la fel toate treburile, şi cele de la serviciu, şi cele ale traiului zilnic se pot transforma într-o stihie hrănitoare de suflet, dacă le vom închina lui Dumnezeu! Iar când nu facem aşa şi nici fapte bune nu avem, atunci cu ce să se hrănească sufletul ?! Iată că atunci sufletul tânjeşte şi se vaită, spunându-i omului în chip desluşit: “Mută-mă din acest pământ uscat şi argilos şi răsădeşte-mă în ogorul lui Dumnezeu, pe ogorul faptelor bune, cerute de poruncile lui Hristos”.
Asta-i tot! Dar, fraţilor, pe toate acestea le cunoaşteţi! Ştiţi că sufletul, luminat din belşug de lumina adevărului lui Dumnezeu, păstrat în aerul curat şi ceresc al rugăciunilor şi al ierurgiilor Bisericii şi întărit cu hrana bogată a faptelor bune, este asemeni unui copac răsădit lângă ape izvorâtoare, care-şi va da rodul la timpul cuvenit şi frunza nu-i va cădea. Iar un alt suflet, lipsit de toate acestea, se aseamănă cu o plantă nobilă ţinută, cu cruzime, într-un loc fără lumină, fără aer curat şi fără umezeală, şi care se vlăguieşte! Le ştiţi pe toate acestea. Fericiţi sunteţi, dacă le faceţi. De ce, omule, îţi tiranizezi sufletul, robindu-te, orb şi fără socotinţă, zbuciumului vieţii lumeşti ?!
Aceste gânduri, pe care vi le-am expus acum, mi le-a sugerat ziua de astăzi, închinată Sfântului Ioan Scărarul, care a trăit în pustie şi a fost un îndrumător al vieţii pustniceşti. Mulţi cred că pustia sau lăcaşurile de însingurare sunt locuri uscate, care nu oferă nimic hrănitor pentru suflet. Dar priviţi faptele Sfanţului Ioan, deschideţi Scara lui şi citiţi orice din ea şi veţi vedea cată viaţă şi putere era în el! Pustia epuizează numai trupul, dar sufletul îl hrăneşte din belşug cu felurite bunuri cereşti. Lumea vi se pare bogată, dar ea îngraşă numai trupul, dar sufletul îl epuizează prin înfometare, neoferindu-i o cât de mică părticică hrănitoare. Chivemisiţi-vă viaţa după această deosebire, toţi cei ce vreţi să vă creşteţi sufletul ca să devină un pom viu, vrednic de a fi răsădit în raiul ceresc. Amin.
[1] Gen al artelor spectacolului, originar în misteriile medievale. A căpătat o amploare deosebita în Franţa epocii lui Ludovic al XIV-lea, când devine una dintre distracţiile favorite de la curte. Daca misteriile medievale prezentau, în tablouri vivante, scene ale vieţii Mântuitorului, tablourile vivante ale barocului se orientează către subiecte ale antichităţii sau, în general, către scene alegorice. Grupul de actori reprezenta o anumită scenă, rămânând un timp nemişcat în atitudinea respectivă.
(extrase din: Sf. Teofan Zavoratul – Viata launtrica, 28 februarie 1860, a 2-a săptămână a Marelui Post – Ed. Sophia, 2007)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu