Frumusețea Liturghiei Darurilor mai înainte sfințite

INTRODUCERE

Dintre toate rânduielile liturgice aparținând Postului Mare, una este de o importanță crucială pentru înțelegerea acestuia, anume: săvârșirea Liturghiei Darurilor mai înainte Sfințite.

În cadrul Ortodoxiei, Liturghia este prin excelență Taina Împărăției, fiind o slujbă de o frumusețe divină, în timpul căreia cu adevărat “Coboară Cerul pe pământ”. În momentul numit Epicleză al Sfintei Liturghii, jertfele de pâine și vin aduse de credincioși se preschimbă în mod real în Trupul cel înjunghiat al Lui Hristos și în Sângele țâșnit din Coasta Sa, cu toate că ele își păstrează înfățișarea naturală și gustul de pâine și vin.

În cultul nostru ortodox avem trei Liturghii  și anume:

1. Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur – săvârșită în majoritatea  duminicilor și sărbătorilor din an

2. Liturghia Sfântului Vasile cel Mare - oficiată de 10 ori pe an

3. Liturghia Darurilor mai înainte sfințite sau a Sfântului Grigorie cel Mare –săvârșită numai în anumite zile ale Postului Mare.

Ce este Liturghia Darurilor mai înainte Sfințite și de ce este rânduită oficierea acesteia în Postul Mare? Necesitatea Liturghiei Darurilor s-a datorat având în vedere două aspecte: incompatibilitatea Sfintei Euharistii cu postirea și semnificația sa de izvor și putere de sprijin în ostenelile noastre duhovnicești.

Astfel, dacă pe de o parte, sfințirea darurilor este însăși taina prezenței lui Hristos printre oameni, și prin urmare, ea trebuie să fie un adevărat prilej de bucurie, pe de altă parte, Postul Paștilor este o perioadă de înfrânare, căință și întristare pentru Patimile Domnului. Astfel, în zilele de post aspru, potrivit principiilor liturgice nu se poate înfăptui Sfințirea Darurilor.

Totodată, în lupta creștinului cu ispitele întâlnite, îndeosebi în post, când lupta cu „puterile întunericului” se intensifică, acesta are nevoie de ajutor și sprijin, putere și mângâiere, astfel că principalul lui ajutor este tocmai Trupul și Sângele lui Hristos, acea “hrană esențială” care ne ține vii și care ne face următori ai lui Hristos.

De aceea, din imposibilitatea Sfințirii Darurilor în cursul săptămânii și totodată din necesitatea împărtășirii credincioșilor, Sfinții Părinți au rânduit să se oficieze Liturghia Darurilor, în cadrul căreia are loc împărtășirea credincioșilor cu Sfinte Daruri sfințite mai înainte, adică sfințite la Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur sau a Sfântului Vasile cel Mare, care se săvârșesc sâmbătă și duminică și Care au fost păstrate pe Sfânta Masă. În cursul săptămânii, creștinii sunt împărtășiți cu aceste Daruri, împărtășirea fiind una de seară.

De ce o împărtășire de seară? Pentru că, potrivit rânduielii Bisericii, în zilele de rând din Postul Mare se ajunează până seara, astfel că, pentru a nu întrerupe postul, împărtășirea se face seara după Vecernie.

Elemente liturgice specifice Liturghiei Darurilor înainte sfințite:

* la ieșirea preotului cu Sfânta Evanghelie strana cânta imnul de seară “Lumină lină“

* după citirea pericopei din Cartea Facerii de către dascăl, preotul iese în fața altarului cu o lumânare și cu cădelnița rostind: “Lumina lui Hristos luminează tuturor”

* are loc o psalmodiere specifică a cinci versete din Psalmul 140 -începând cu versetul doi: “Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta…”.

* în Liturghia Darurilor are loc ieșirea preotului cu Însuși Trupul și Sângele lui Hristos, și nu cu Cinstitele Daruri (pâinea și vinul) ce urmează a fi sfințite

* cântarea heruvimică obișnuită „Noi, care pe heruvim cu taină închipuim..” este schimbată cu ”Acum Puterile cerești împreună cu noi nevăzut slujesc..”

LITURGHIA DARURILOR MAI ÎNAINTE SFINȚITE

Aş vrea ca la Liturghia noastră de astăzi, a Darurilor mai înainte sfinţite, să spunem câteva cuvinte, pe care mi le-am însemnat mai înainte în timp ce voi cântaţi.

Am săvârşit astăzi o Dumnezeiască Liturghie fară a săvârşi o jertfa. Dar cum poate să fie Liturghie de vre­me ce, atunci când spunem Liturghie, înţelegem jertfa? În mod sigur, este o lucrare pe care am săvârşit-o ca adu­nare, ca popor. Dar care este elementul care, în cele din urmă, face ca ea să fie o Liturghie, o jertfa, şi nu numai 0  slujbă de dimineaţă sau de seară, aşa cum este de regu­lă. Elementul fundamental al jertfei este moartea şi, după aceea, aducerea ca dar lui Dumnezeu a celui jertfit. La Dumnezeiasca Liturghie săvârşim o reprezentare a jertfei lui Hristos, prefacem pâinea şi vinul în Trupul răstignit şi înviat al lui Hristos.

Astăzi, adică, am avut o Liturghie, o jertfă, pentru că am înăltat o viată, a lui Hristos, viată care s-a sfârsit. Când spuneam “Să luăm aminte, cele mai înainte sfinţite Sfintele Sfinţilor”, tocmai în acea clipă înălţăm[1] via­ţa dată, pierdută şi, în acelaşi timp, aflată a Domnului nostru răstignit şi înviat. Ceea ce a început deja să facă această rugăciune a noastră, nu o simplă slujbă de seară, ci o Liturghie, o anaforă[2], a fost tocmai această înălţare atât de expresivă. Tămâia noastră am adus-o ca ridicare a mâinilor noastre, pentru că astăzi, aşa cum am spus, nu s-a săvârşit jertfa Domnului.

Un element fundamental pe care-l vedem astăzi la Liturghia mai înainte sfinţită este înălţarea, înapoierea, dă­ruirea către Dumnezeu; este sfinţenia, separarea de lume şi afierosirea noastră lui Dumnezeu. Lucrul acesta îl împlinim prin înălţarea noastră, prin ridicarea inimilor şi a mâinilor noastre, iar apoi prin ridicarea acestui Agneţ, ca pe o viaţă pierdută deja şi, în acelaşi timp, dăruită lui Dumnezeu.

Aşadar, Îl avem pe Hristos, Care a fost omorât, şi pe omul care moare în acea clipă. Asta este sfinţirea, aceas­ta este sfinţenia, darul făcut lui Dumnezeu, adică Însusi Hristos Care S-a jertfit, dar şi eu, omul, care mă jertfesc. Nu există nimic care să mă împiedice în această dăruire a sinelui meu, “nici fărădelegea mea, nici păcatul meu, Doamne” (Ps. 58, 4), aşa cum spune în acest sens Psalmistul. “Fără de nelegiuire am alergat” (Ps. 58, 5) lângă Tine, fară nici un lucru care să mă întârzie, să mă afunde, să mă împiedice. Suirea mea către Tine a fost liberă şi de­plină. Când Îl avem înaintea noastră pe Domnul, Care deja S-a adus jertfa pentru noi, inima noastră simte de îndată aceasta şi spune: “Cum să nu vrem să ne vindem pe noi înşine ca să Îl dobândim?”[3] Cum e cu putinţă ca noi să nu vindem, să nu predăm, să nu înălţăm şi să nu aşezăm existenta noastră în mâinile Celui care S-a vândut, S-a dat pentru noi.

Prin urmare, în Liturghia mai înainte sfinţită, Hristos este Cel care a fost omorât, iar omul, cel care este omorât. La slujba Liturghiei mai înainte sfinţite ne rugăm oarecum ţinând deja în mâini sângele nostru.

Elementul reprezentativ al jertfei noastre este înălţa­rea, atât de cunoscută în Vechiul Legământ. Tot ceea ce era ridicat deasupra jertfelnicului sau pus pe grătarul pe care se ardeau jertfele aparţinea lui Dumnezeu (Ieş. 29, 27-28, Lev. 7, 34). Prin urmare, din clipa în care Cinstitele Da­ruri, încă înainte de a se sfinţi, au fost înăltate duminică sau astăzi, din clipa în care mâinile noastre s-au ridicat prin sfânta tămâie, din acel moment noi ne-am apropiat de Dumnezeu. Ne-am încredintat sinele nostru lui Dumnezeu.

Această suire, această ridicare este o sculare a noastră către întâlnirea cu Domnul cel înviat. Odată cu înălţarea cinstitelor şi mai înainte sfinţitelor Daruri, avem şi propria noastră înălţare. “Scoală-Te, Doamne, întru întâmpinarea mea şi vezi!” (Ps. 59, 5), zice Psalmistul. Domnul este în­făţişat ca unul ce doarme. Doar în ultima parte a acestei Liturghii avem scularea Domnului. “Scoală-Te, Doamne, întru întâmpinarea mea şi vezi!” Eu m-am sculat, acum scoală-Te si Tu.

Ce este, în realitate, această sculare a Domnului? Nu e nimic altceva decât o coborâre a Domnului, o pogorâre a Lui, o deşertare, o fugă spre noi şi, în acelaşi timp, o vedere a Lui. “Scoală-te si vezi!” Când vreau să-ti vorbesc, când vreau să comunic cu tine, te privesc. Adică, Domnul în­cepe să închege un dialog cu noi, care este un dialog între două persoane, nu între doi indivizi. Este un dialog care se încheagă între două persoane, între două conştiinţe, care, într-un anume fel, locuiesc împreună, se însoţesc una cu cealaltă, care îşi schimbă locul între ele, înaintează una spre cealaltă, locuiesc una în cealaltă. Dumnezeu şi omul, unul încape în celălalt, pentru că acesta este singurul fel prin care Dumnezeu ne poate vorbi în mod fiinţial.

Prin urmare, această coborâre, această sculare a Domnului şi, în acelaşi timp, şi a noastră este simţirea contactului cu Dumnezeu şi a răspunsului Său, a răsplă­tirii noastre, care se petrece în vremea Liturghiei mai îna­inte sfinţite. Este ceea ce spune Sfântul Părinte, anume că Hristos este mâncare şi băutură[4], fară să înţeleagă prin aceasta doar împărtăşirea prin mâncarea Sfintelor Taine, ci această unitate fiinţială (In. 17, 21), care se realizează neîncetat în sânul existentei noastre.

Asa cum atunci când cineva mănâncă, se îndulceste, i se deschide gustul şi vrea să mănânce mai mult, aşa şi această mâncare a Dumnezeirii şi, în acelaşi timp, a noas­tră de către Dumnezeu, locuirea noastră (perihoreza) în existenta si iubirea Lui devin o înflăcărare a mintii noastre, pentru că prinderea şi vederea lui Dumnezeu se săvâr­şesc prin mijlocirea minţii, şi aşa se încheagă un spaţiu cu neputinţă de umplut, de neţinut în frâu, şi o vânătoare reciprocă între mine şi El. În cele din urmă, este o căutare stăruitoare, lacomă, şi o mâncare. Şi pentru că omul nu va putea niciodată să înţeleagă aceasta, spunem că este o taină de neînţeles şi de negrăit pentru mintea omeneas­că. Omul nu ar fi putut niciodată să conceapă o astfel de coborâre a lui Dumnezeu, o astfel de înviere, o astfel de sculare. Duhul omului a conceput o coborâre a lui Dum­nezeu şi în filosofie, dar nu a putut să atingă faptul în esenţă si, de aceea, a rămas de veacuri neînţeleasă.

Coborârea lui Dumnezeu nu e o simplă unire cu noi, ci o asumare a firii omeneşti, o întrupare. Nu a fost, ci este o întrupare, care se realizează continuu, şi pe care mintea omenească n-a putut-o înţelege niciodată. Această sculare a lui Dumnezeu, această jertfa a Lui, care se săvâr­şeşte pentru totdeauna, este ceva pe care El o ia în Sine Însusi. Si tocmai aici zace această înfricoşată taină: nu o săvârşesc eu, o săvârşeşte numai El, prin El însuşi, şi o săvârşeşte pentru mine.

Si avem iarăşi unul în doi, ceea ce înseamnă că nici nu mai poţi să îi desparţi. Aşadar, este o taină de neînţeles şi negrăită, pentru că nu există nimic analog în viaţa ome­nească, pentru ca să poată cineva să ia de acolo exemplul şi s-o exprime. Omul nu o înţelege şi, totuşi, – o, minune de neînţeles! – Domnul o săvârseste neîncetat si în vremea în care săvârşim Liturghia. Recapitulând, spunem că Liturghia mai înainte sfinţită este un dar, o sfinţenie, este ceva care este tezaurizat, aparţine deja în mod definitiv lui Dumnezeu, ca o proprietate, ca o comoară a Sa.

În al doilea rând, este o apropiere, o sculare a lui Dumnezeu. Iar scularea lui Dumnezeu este o întrupare, o coborâre. Propria mea sculare este o luare a mea pentru slujire de către acest Dumnezeu şi numai de către El.

În al treilea rând, această slujbă mai înainte sfinţită este o Liturghie, o jertfa, pentru că are elementul perma­nent al tainei contemplaţiei neîncetate, al privegherii, al acestei vederi mistice, care începe în această clipă şi pe care o exprimă Psalmistul atunci când spune: “Ochii mei mai înainte de dimineaţă Te-au întâmpinat” (Ps. 118, 148) – chiar înainte să văd zorile, înainte să se crape de ziuă, ochii mei Te-au întâmpinat.

Noi Îl rugăm: “Mila Ta, Doamne, mă va întâmpi­na” (Ps. 58, 10). Dar ceea ce mă întâmpină nu este mila, ci însuşi Domnul. Neputând să simt asta, o exprim atât de frumos cu cuvântul “milă”, care este lucrarea, energia lui Dumnezeu. El însuşi mă ajunge, iar eu L-am întâmpi­nat prin ridicarea ochilor mei. Şi de vreme ce coborârea, chenoza Lui este neîncetată, înseamnă că şi privirea mea mistică, scrutarea mea mistică este neîncetată, aici în chip sacramental, iar în veşnicie în chip mistic.

“Puterea mea în Tine o voi păzi” (Ps. 58, 10), zice Psalmistul. Tu eşti Cel care-mi dai putere, tărie, existenţă, fiinţă, stăpânire. Dacă am putere, dacă am viaţă, aceasta eşti Tu însuţi. De aceea, “în Tine o voi păzi”. Te privesc neîncetat, Te păzesc, Te urmăresc. Privirea mea nu se dez­lipeşte nici o clipă de Tine. Doar un astfel de suflet, doar o astfel de inimă, care-L priveşte în acest fel pe Domnul, este cu putinţă să fie cea peste care Dumnezeu şi întreaga Biserică se odihnesc ca peste heruvimi şi peste serafimi. El a făcut totul pentru mine şi eu acum fac totul pentru El. În timp ce mai înainte am avut casnic păcatul, acum El este casnicul meu si eu casnicul Lui.

Aşadar, această priveghere şi, în acelaşi timp, această împreună-locuire, această viaţă unică aflată în unul singur, care de fapt sunt doi, unul în doi, este al treilea element al acestei adunări a noastre de slujbă. Şi, în timp ce trăim mereu Taina şi faptul acesta mistic, cu toate că suntem sătui, totuşi, iubiţii mei copii, de câte ori nu se întâmplă să nu avem simţirea mâncării Lui, a Celui pe care Îl mâncăm şi preschimbă existenţa noastră!

O astfel de viaţă lipsită de simţământul vieţii lui Dumnezeu, Cel mai înainte de veci şi fară de sfârşit, poate fi socotită vreodată viată? Cred că echivalează cu o moarte, cu o încremenire de cadavru. Viata mea viază numai când este “ascunsă în Dumnezeu cu Hristos” (Col. 3, 3), Cel ce vine, Cel omorât şi prezent înaintea mea înviat, doar când este o viaţă pe care e cu neputinţă să o mai desparţi de a Lui.

Note:

[1] Odată cu rostirea acestor cuvinte, preotul înalţă deasupra discului Sfântul Agneţ, pe care apoi îl împarte pentru a putea fi împărtăşit, (n.tr.)

[2] Vezi nota 9, p. 166.

[3] Macarie Egipteanul, Omilii 4, 18.

[4] Nicoiae Cavasila, op. cit., 39, 2.

(extrase din: Talcuire la Sfintele Liturghii – Arhim. Emilianos Simonopetritul, Ed. Sf. Nectarie, 2009)

SURSA : http://www.calauzaortodoxa.ro